Diferența de consum s-ar fi datorat aplicării unei scheme greșite de măsurare a energiei electrice (multiplicarea necorespunzătoare a cantității de energie electrică înregistrate de contor cu raportul de reducere specific transformatoarelor/reductoarelor sistemului de măsurare de la punctul de consum, în speță cantitatea de energie înregistrată de contor fiind multiplicată cu constanta k=4000, în loc de constanta k=8000).
Instanțele de fond au admis aparările producătorului de ulei, acceptând că operatorul de distribuție are în gestiune energia electrică ce a fost consumată în zona sa de distribuție. În acest sens, el este răspunzător de calitatea măsurarii energiei electrice, de calitatea citirii contoarelor și de corectitudinea cantităților de energie electrică introduse în sistemul de facturare, pe baza cărora furnizorul emite facturile.
Interpretând reglementarea în domeniu, instanțele au apreciat că dacă operatorul de distribuție nu încheie un contract de comercializare a energiei electrice direct cu clientul final, ci cu un furnizor, acesta acționează în anumite limite, ca un intermediar între consumator și operatorul de rețea.
În consecință, instanța de apel a reținut că plata energiei electrice consumate și neachitate se poate face doar dacă e facturată de furnizor, în condițiile ambelor contracte, de furnizare și distributie – și nu prin solicitarea contravalorii energiei electrice consumate direct de la clientul final. Intervenirea furnizorului între consumator și distribuitor este necesară și importantă tocmai pentru respectarea reglementarilor ANRE și prevederilor legale în acest domeniu.
Hotararea din apel poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Echipa de avocați care a gestionat litigiul a fost coordonată de partenerii Iulia Stănciulescu-Ilie și Radu Boanță.
“Ne bucură rezultatul obținut pentru clientul nostru și apreciem obiectivitatea judecătorului, mai ales că o astfel de problemă nu a fost foarte des întâlnită în practica judiciară. Au existat litigii în care clientul final a dat în judecată furnizorul de energie electrică pentru facturarea unui consum mai mare decât cel real (din cauza aceleiași probleme legate de aplicarea constantei K de corecție), dar nu și litigii în care operatorul de rețea/distribuitorul de energie acționează direct clientul final, solicitând acoperirea unor prejudicii care fac parte din consumul propriu tehnologic și nu sunt în sarcina consumatorilor de energie electrică.
Pe lângă aspectul de relativă noutate, provocările acestui proiect au fost surprinse în dezvoltarea strategiei de aparare. A fost un litigiu complex și foarte tehnic, care a implicat inițial discuții în legătură cu dovedirea calității de proprietar a operatorului de rețea asupra cantității de energie electrică pretins a fi fost consumată suplimentar direct din reteaua de distribuție; acest lucru ar fi presupus identificarea și evidențierea exactă și pe categorii de consum a întregii cantități de energie distribuite către alți clienți finali sau utilizate în scop propriu, inclusiv alte pierderi.
Soluția favorabilă a fost obținută însă printr-o reorientare către invocarea cu prioritate a incidenței prevederilor legale specifice unor instituții clasice de drept civil și drept procesual civil, înainte de a se trece la analiza pe fond a pretențiilor deduse judecății“, a declarat Iulia Stănciulescu-Ilie.