ÎCCJ confirmă îndreptățirea instanțelor de contencios administrativ fiscal de a obliga ANAF să ramburseze TVA, într-o nouă cauză câștigată de avocații D&B David și Baias SCA pentru unul dintre clienții săi

Una dintre echipele de avocați specializați în litigii fiscale din cadrul D&B David și Baias, societatea de avocatură corespondentă PwC în România, a reprezentat cu succes în fața instanțelor judecătorești unul dintre grupurile multinaționale din industria retail într-o dispută din materia TVA.  
 
Speța dezlegată prin hotărâre definitivă de către Înalta Curte de Casație și Justiție viza o disputa fiscală generată de finalizarea unei inspecții fiscale anticipate de soluționare a unui decont cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare prin care ANAF a refuzat dreptul companiei la deducerea TVA aferentă unor servicii de dezvoltare a lanțului de magazine achiziționate de la o companie din grup și, astfel, a refuzat dreptul acesteia la rambursarea taxei.

Prin soluția recent pronunțată, Înalta Curte pe de o parte, a confirmat legalitatea sentinței Curții de Apel de recunoaștere a dreptului la deducere a TVA și de cenzurare a actelor de impunere emise de ANAF prin care a fost negat dreptul de deducere a TVA aferentă unor servicii intra-grup. Pe de altă parte, Curtea Supremă a casat hotărârea primei instanțe de respingere a capătului de cerere referitor la obligarea ANAF la rambursarea efectivă a taxei ca urmare a anulării actelor de impunere și a obligat organele fiscale să ramburseze în mod efectiv TVA solicitată de contribuabil.

Dan Dascălu, avocat Partener Coordonator al practicii de litigii a D&B David și Baias: “Salutăm soluția instanței supreme de admitere a recursului formulat de contribuabil care confirmă deplina îndreptățire a instanței de contencios de cenzurare a actelor de impunere, dar și de reparare a vătămării aduse contribuabilului ca urmare a refuzului soluționării dreptului la rambursare a TVA prin obligarea ANAF la satisfacerea efectivă a acestuia. A fost astfel confirmată și lipsa vreunui temei legal care să confere o competență funcțională exclusivă organelor fiscale în domeniul rambursării taxei, mai ales în contextul în care acestea au soluționat în fond deconturile de TVA prin respingerea cererii de rambursare, fiind astfel dezînvestite definitiv de soluționarea acesteia odată cu încheierea procedurilor administrative, în urmarespingerii contestației fiscale pe calea deciziei de soluționare. Astfel, odată constatate îndeplinite condițiile pentru rambursarea TVA, judecătorul de contencios administrativ și fiscal are nu doar atribuția, ci și îndatorirea legală de a pronunța și hotărârea judecătorească care să constituie titlul de creanță în baza căreia ANAF să efectueze rambursarea”
 
În speță, deși  instanța de fond a conchis îndeplinirea ambelor condiții în vederea exercitării dreptului de deducere pentru contribuabil, aceasta a respins capătul de cerere prin care compania solicitase direct obligarea organelor fiscale la rambursarea sumelor care au făcut obiectul cererilor de rambursare ca urmare a anulării actelor de impunere. În motivarea sa instanța de fond a argumentat în principal că o soluție contrară ar fi fost de natură să aducă atingere competenței funcționale exclusive a organelor fiscale de a soluționa cererea de rambursare, obligând astfel compania să reitereze cererea de rambursare după soluționarea definitivă a litigiului.
 
Recursul companiei admis de Curtea Supremă viza această din urmă soluție, fiind întemeiat pe prevederile art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, care consacră un contencios de plină jurisdicție în cadrul căruia rolul instanțelor de contencios administrativ și fiscal, pe lângă acela de cenzurare a refuzului nelegal de rambursare a taxei, are în vedere și recunoașterea dreptului companiei la rambursarea TVA și obligarea autorității fiscale la rambursarea taxei.

O soluție contrară, în care instanța ar cenzura doar refuzul organelor fiscale de efectuare a rambursării ar lipsi de conținut și finalitate demersul contribuabilului și l-ar împinge pe aceasta într-un cerc vicios în care, compania ar trebui să se întoarcă în fața ANAF pentru soluționarea unei cereri de rambursare pe care organele fiscale deja au soluționat-o și, eventual, în cazul unui nou refuz, să ia din nou calea contenciosului administrativ fiscal, putând ajunge astfel a dubla durata disputei fiscale și, inclusiv, accentua consecințele negative pentru toți cei implicați în aceste demersuri (i.e. contribuabil, organe fiscale și instanțe de judecată).

Mihail Boian, Avocat Partener în practica de litigii fiscale a  D&B David și Baias: “Pe fondul cauzei, particularitatea acestui litigiu fiscal a constat în faptul că instanța fondului a cenzurat concluziile eronate ale expertului judiciar din cuprinsul raportului de expertiză în specialitatea fiscalitate-contabilitate în care expertul judiciar a efectuat calificări juridice și fiscale de o manieră extrem de formalistă, condiționând deducerea TVA de prezentarea unor documentele financiar-contabile prin raportare la cerințele Ordinului Ministerului Economiei și Finanțelor nr. 3512/2008. În alte cuvinte, documentele, corespondența și chiar documentele contabile nu făceau dovada prestării serviciilor intra-grup întrucât nu erau întocmite potrivit reglementărilor contabile. Instanța fondului a înlăturat în mod legal aceste constatări eronate ale expertului judiciar, conchizând în mod corect că prestarea serviciilor reprezintă un fapt juridic care poate fi probat prin orice mijloace de probă, iar corespondență electronică, status de lucrări și autorizațiile de construire, împuternicirile, contracte/antecontracte, extrase Revisal, etc confirmau însăși realitatea și efectivitatea prestării de servicii, dar și scopul contractării acestora.”

Astfel, instanțele au conchis în mod expres că, în principiu, corespondența electronică și documentele menționate mai sus reprezintă documente suport care fac dovada prestării serviciilor prin raportare la art. 256 coroborat cu art. 266 Cod procedură civilă, iar în mod nelegal organele fiscale au refuzat să recunoască forța probatorie și relevanța acestora din perspectiva determinării situației de fapt fiscale.
 
Pe de altă parte, o altă problematică dezlegată în mod corect de instanțele de judecată a fost respingerea excepției de decădere a contribuabilului din dreptul de a prezenta documente noi în fața instanțelor de judecată, care a fost invocată de ANAF în fața instanței de fond și reiterată în recurs. Astfel, chiar dacă compania a prezentat o serie de documente direct odată cu cererea de chemare în judecată în combaterea constatărilor nelegale ale organelor fiscale, fără a le prezenta în faza administrativă, acest probatoriu a fost în mod corect și legal administrat de instanța fondului pentru stabilirea situației de fapt fiscale reale și determinarea legalității impunerii. Din această perspectivă, nici Legea nr. 554/2004 și nici Codul de procedură fiscală nu limitează în vreun fel dreptul contribuabililor de administrare de noi înscrisuri sau probe în fața instanțelor de judecată, acestea fiind supuse regulilor generale de administrare a probatoriului reglementate de Codul de procedură civilă.
 
Echipa de avocați ai D&B David și Baias a fost formată din Dan Dascălu, Partener Coordonator, Mihail Boian, Partener și Andreea Stoica, Avocat Senior.